O candelă aprinsă
O candelă aprinsă-i o lacrimă de foc,
Din seva neuitării de neam hrănindu-și para,
La căpătâiul celor jertfiți, ce-au zidit țara
Cinstindu-și vatra sacră, al sufletului loc.
Opaițul cu icoană e tot ce-aveau mai sfânt
Străbunii mei, cu palme arse de munca-n glie,
Și-n viața lor smerită, drept stâlp și temelie
Era credința, calea spre cer de pe pământ.
Ei, truditorii pașnici, purtându-și crucea demn,
În candelă păstrară taina de nemurire,
Pentru cei duși să fie prinos de pomenire
Și-urmașilor, din Lumea de Sus, un veșnic semn.
O candelă nestinsă e-n ADN-ul meu,
Lumina ce veghează în somn și în trezie
Și-n vremuri de restriște a inimii făclie,
Ce-arzând, îmi poartă vie nădejdea-n Dumnezeu.
Azi, candela mi-e lampă-n coșmarul cel mai crunt -
Al lumii ce-n preaplinu-i se surpă fără vlagă,
Lăsând neomenescul s-o strice ca o plagă -
Când toți devin un număr, să nu uit cine sunt.
Căci sub expansiunea mașinii de gândit,
Ce-aruncă existența în universul meta,
Văd candela aprinsă iluminând planeta
Și știu că după noapte vine-un nou răsărit!
Comentarii
Trimiteți un comentariu