Mihaela I. Ungureanu

Iubire nemuritoare Noi timp de irosit nu mai avem Sub masca de tandrețe ipocrită Și de-om fi cercetați cine suntem, Să zicem - un iubit și o iubită. În evul cu erupții de hormoni Și cu probleme de identitate, Printre strigoi și boți cu neuroni, În Adevăr găsim seninătate. Cu spatele la chipul lumii slut, Suntem bolnavi de viață, netratabili,    Rebeli cu lanțul minții desfăcut, Într-al iubirii scut invulnerabili.   Lipsiți de-al concurenței apetit,   Simțim cum unul altuia ne-ajungem, Căci n-avem chiar nimic de dovedit  Și nici de plictiseală nu ne plângem.      Ne-am regăsit purtând același semn Sub lunga trenă de singurătate, Îngeri aievea cu aripi de lemn Peste stigmatul celor retezate. Doi camarazi de suflet pe pământ, Trăind amurgul ca pe-o sărbătoare,   Uniți de-un metafizic legământ: Să stăm alături, până la plecare.  Și dacă tot iubiți urcăm la cer, Atunci, în veci nimic nu ne desparte, Căci, dezbrăcați de trupul efemer,         Noi ne predăm iubirii fără moarte.  14.02.2024

Cerul tăcut Văzduhul sur peste bătrâna glie Lansează stelele-n desant aerian, Să-mpodobească trupul monstrului urban Cu puf de hibernală-mpărăție. În burgul invadat de beculețe Și injectat cu doze de moral festiv, Ne bucurăm, nici nu mai știm din ce motiv, Numai ca sufletul să nu ne-nghețe. A dispărut iarna provincială, P rin țară crivățu-i deja eradicat,        Iar veșnicia românească de la sat Zace-n maternitatea digitală.   Ajunul cântă singur la ferestre,  Căci noi, modernii gospodari, umblăm prin mall  Cu sacii plini și portofel de protocol, Pentru vreo două vieți să strângem zestre.     Iisus nu se mai naște alegoric, E lepădat și înc-o dată răstignit,  De ziua lui din calendar dezmoștenit De noul ordin organizatoric.  Concediat e și Moșul - vedetă, Că-n loc de sania-i ivită din nămeți,  Aduce daruri la fetițe si băieți Un cetățean bronzat pe trotinetă. Când clopotele cheamă în biserici La rugăciunea unui neam creștin și bun,  Mărșăluim vrăjiți spre Târgul de Crăciun, Să nu rămân

O mare de iubire Cuminte nu eram nicicum, ba încă prea vioaie, Și în zadar îl așteptam pe Sfântul Nicolae, Căci el, fără să-l pot vedea cu ochii de copilă, Venea tiptil de Anul Nou în chip de Moș Gerilă.                        Știam că-i un bătrân hoinar cu sacul plin de daruri Și cu har tămăduitor de lacrimi și amaruri, Pe care, pe-nserate, iarna, pruncii îl pândesc,  Când se coboară pe pământ, să-i ceară ce-și doresc.   Însă alt moș, necunoscut, pe-o insulă solară     M-a întâlnit când admiram apusul solitară Și mi-a întins, ca suvenir la micul meu huzur,    Cea mai înflăcărată stea din ochii lui de-azur.          Eram fugită de destin cu inima în mână, Împovărând cu amintiri valiza cam bătrână,                 Până în ziua cu un ceas mai lung decât tot anul, Când m-am trezit în fața mea cu Nick magicianul. În mitul unui sfânt din cer nu mai credeam demult, Dar aveam suflet de copil rămas în trup de-adult; L-am întrebat ce ține-n sac, iar el, spre-a mea uimire, Mi-a spus că doar un s

Țărmul meu Prin lume am pornit călătoria Să-i aflu frumusețea și-armonia Dar, asmuțite în război și ceartă,  Doar în derivă vorbele mă poartă. Degeaba caut să-i pătrund în taine, Am trup sleit de tot mai grele haine, Iar gândul, la întrecere cu clipa, Rătăcitor își flutură aripa.   Nu mai există între cer și mare Loc de odihnă și de contemplare; Mă-ntorc înfrânt , romantic Odiseu, La țărmul calm al sufletului meu.   Când împrejuru-mi se ridică săbii, Pe ape tulburi se ciocnesc corăbii, Iar zarea-i răscolită de furtună, În mine mă retrag, sub clar de lună.   Căci în nesomnul orelor târzii, Prind răsăritul unei poezii; O simt cum se strecoară prin unghere Și crește ca lumina în tăcere.   9.11.2023

Lipsesc puțin   Îți las iubirea mea într-o pastilă, De-absența mea dacă te simți bolnav, În așteptarea lungă și febrilă,       S-o iei când ai simptomul cel mai grav.        Ți-am răspândit parfumul meu pe pernă, În vis să mă respiri, de-ți va fi dor Și să mă recunoști, a ta, eternă, Cât voi lipsi o vreme ochilor.   Sărutul meu de somn ușor din aer Pe fruntea-ți caldă se va așeza, Tors din al constelațiilor caier Precum beteala unui fulg de nea. Licoarea să o sorbi de dimineață Ca să previi răceala vreunui gând Ce stă ascuns în mantia-i de ceață, La colțul îndoielii tremurând. Ți-am pregătit și-o blândă alifie,  Peste cenușa rănilor s-o-ntinzi, Ca dintr-un os stropit cu apă vie,  Să-ți crească ale sufletului grinzi. Afară pare-o luptă de gherilă Cu neiubirea, maladiv țesut Pornit să toace lumea fără milă Sau s-o arunce-n iad într-un minut.                           Nu, n-am să cad în gheara ei tăioasă, Nu-ți fie teamă, doar un pic lipsesc, Căci tot ce am e tihna de acasă.  Așteap

  Înapoi la viață A erupt viața din tină, Sevele se dezmorțesc Și-n efluvii de lumină Flori din muguri noi țâșnesc. Un curent al limpezirii Crește din pământ la cer, Hrană să-i fie iubirii Și tristeții temnicer.   Manifestul primăverii Împânzit de un zefir Duce vestea învierii, Lumii ca un cimitir.   Că-n urzeala-i fabricată Din lanțuri de catifea, Cu iluzii se îmbată Împărați de mucava.                                  Ei, mimând a vieții torță Cu salve de pocnitori, Peste ochi ne țin în forță Mantia de vrăjitori.           Înrobiți de fantezie, Viețuim tot mai betegi, Dar a firii armonie Dăinuie în sacre legi.   Timpul, cosmica instanță, Ne trimite la gunoi... Condamnați fără speranță, Hai să ne trezim și noi!   Nu natura-i desuetă Și ne ține nevoiași, Ea stăpână-i pe planetă, Noi, vremelnici chiriași!   Hai să primenim prin case Scuturând colbul stătut, S-alungăm frica din oase Și din gândul abătut!                Răsădiți cu talpa-n glie Să mutăm inima-n rai, Cu potop de bucu