Reverie de primăvară Când soarele se-ncinge, scutul de-omăt să-l stoarcă, Alaiul primăverii sosește-ntr-o arcă, C-un viu potop de triluri și verde bălăceală, Să dezmorțească glia din lunga-i moleșeală. Pe cer, o volatilă fantasmă cât o clipă, Un nor blajin și palid, rămas într-o aripă, Ar vrea, din/de nostalgia ninsorilor trecute, Să plângă la priveghiul topitelor redute. Surprins de briza caldă și-atingerea-i gingașă, Pământul își desface butonii la cămașă. În straie de lumină, cu salbe reci de rouă, Toată suflarea ierbii începe-o viață nouă. Cu piepturile scoase din plapuma zăpezii, Pe pajiștile crude se-ntrec zburdalnic iezii; Mahmur stă motanul, răpit din vise-adânci, Căci a-ndrăznit o rază, din perne, să-i dea brânci. În cuibul rândunicii, pornit să vadă vraja, Un ou deschide ochiul și brusc își crapă coaja. Pe jos, doi melci se pupă, lipiți de cochilie: „Noi vrem să stăm în casă, că facem cununie!” Furnicile-surate, roind prin mușuroaie, Își pr...