Mihaela I. Ungureanu

Vârsta Regăsirii  Trăiesc într-un spațiu al spiritului în care nu există constrângere, frică, separare, ci doar iubire, comuniune și creativitate. În lumea mea fără garduri și ierarhii, libera exprimare și voință, zâmbetul, atingerea umană, reflecția nu sunt prohibite.   Cam pe la vârsta de cincizeci, am încetat să mai lupt ca să mă așez în viață și am lăsat viața să se așeze în mine. Am încetat să-mi mai fac planuri, pentru că am realizat că planurile sunt limitări ale potențialului nemanifest al existenței mele. Am învățat că a trăi prezent și conștient în iubire înseamnă a-ți transforma realitatea. Iar realitatea se modelează după vibrația inimii.   Am ajuns mai departe și mai sus decât aș fi visat la douăzeci de ani și sunt recunoscătoare. Sunt actor în visul sufletului meu, nu în cel al minții mele. Și îmi educ mintea fricoasă să învețe bucuria de a trăi, nu eschiva în fața morții, pentru că aceasta e cea mai periculoasă iluzie în calea libertății spiritulu...

Gene țesute-n ie     Călător de-al vieții drag, Mi-am lăsat inima-n prag S-aud doina-n ea cântând, De mă-ntorc acasă-n gând Și s-o pun la loc în piept                 Când din alte zări mă-ndrept, Alergând cu bucurie Către maica Românie. Din țărâna care-i strânge, Moșii îmi vorbesc prin sânge C-au ursit destinul meu În raiul lui Dumnezeu, Cu șesuri rodind în soare, Munți cu aur și izvoare Și codri cu fruntea-n stele, Toate-n harta vieții mele.  Sunt stejar cu rădăcină Ce-și ia seva din lumină, Os de neam, carne din glie Cu gene țesute-n ie, Suflet treaz întru simțire, În nădejde și iubire, Duh clădit din fibră vie, Peste crucea - temelie. Limba, din al mamei pântec, Alinare și descântec, Mi-e acum șoaptă de gânduri,            Lacrima rostită-n rânduri,  Aducând lumii din cer                   Dalbe flori și leru-i ler, În rugă și în colind...

  Marea evadare  Când trăiești pe o insulă, e ca și cum ai fi martorul poveștii de dragoste dintre pământ și apă. Cerul, mai intins, dar mai aproape, te lasă să-l respiri, ai timp să admiri dansul anotimpurilor în veșmintele naturii, te sincronizezi fără efort cu ritmurile Universului și-l zărești pe Dumnezeu ascuns în orice detaliu.   Natura îți expandează simțurile, gândirea, înțelegerea, viziunea, iar detașarea și liniștea te ajută să-ți vindeci perspectiva greșită asupra vieții și evenimentelor ei. Nu mai poți asculta zgomotul mașinăriei infernale a lumii, vrei doar să te simți în pace și tihnă, să simți soarele intrându-ți în circuite prin toți porii, să-ți auzi zumzăitul harnic al celulelor și respirația așezată în cadență cu sunetul pompei calde din piept. Să clipești, să te minunezi că ești viu și să stai conectat cu magia în care ești, tot tu, spectator și protagonist.  Evadat pe insulă, departe de mulțime și de agitația ei, te eliberezi de credința că circu...