O candelă aprinsă O candelă aprinsă-i o lacrimă de foc, Din jarul neuitării de neam hrănindu-și para, La căpătâiul celor ce-n vremi ne-au dus povara, Zidind, în vatra veche, al veșniciei loc. Opaițul cu icoană era ce-aveau mai sfânt Străbunii mei, cu palme arse de munca-n glie, Și-n viața lor smerită, drept stâlp și temelie, Era credința – puntea spre cer de pe pământ. Ei, truditorii pașnici, purtându-și crucea demn, În candelă păstrară taina de nemurire, Pentru cei duși să fie prinos de pomenire Și-urmașilor, din lumea de sus, tăcutul semn. O candelă nestinsă e-n ADN-ul meu, Lumina ce veghează în somn și în trezie, Și-n vremuri de restriște a inimii făclie, Ce-arzând, îmi poartă vie nădejdea-n Dumnezeu. Azi, candela mi-e lampă-n coșmarul cel mai crunt, Al lumii ce-n prea plinu-i se surpă fără vlagă, Lăsând neomenescul s-o strice ca o plagă — Când toți devin un număr, să nu uit cine sunt. Și-n colivia-nchisă între ecrane reci Ce-mi sorb, ca niște pâlnii, a ochilor lumi...